Câinii – sau cum prietenul omului îi dezbină pe sibieni

416

Recunosc din capul locului că mă număr printre acele persoane enervante pe care le impresionează mai degrabă soarta unui animal decât soarta unui om. Principiul este simplu – de regulă, omul este vinovat atât de propria-i soartă nefericită, incluzând-o aici și pe cea a semenilor săi, cât și de soarta necuvântătoarelor peste care a fost lăsat stăpân.

Am următit deci cu emoție traseul proiectului de lege care prevede eutanasierea câinilor fără stăpân. Proiect de lege întocmit așa cum se face treaba la noi în țară – fără dezbatere publică, fără consultarea organizațiilor pentru protecția animalelor și în neconcordanță cu legislația europeană. Prin nu știu ce minune, însă, legiuitorii și-au amintit de principiul ăla democratic pe care-l trâmbițează fără să-l înghită, și anume autonomia locală. Autonomie care funcționează de minune dacă lași autoritățile locale în pace, pentru că-i la mintea cocoșului – nu și a Guvernului – că fiecare își cunoaște ograda proprie mai bine decât o cunosc locatarii de la Palatul Victoria.

Așadar, legiuitorii au introdus un paragraf în proiect care permite luarea unei decizii în privința eutanasierii la nivel local și deci nu o impune ca obligativitate.

În Sibiu, Primăria a anunțat că nu ia în considerare eutanasierea ca o opțiune în privința câinilor comunitari. După zeci de campanii de sterilizare și alte zeci de adopție, după eforturi bănești și sufletești imense din partea organizațiilor pentru protecția animalelor, să vii acum să omori ce-ai castrat e ca și cum ți-ai tăia mâna bolnavă, după o operație reușită.

Din păcate, este o situație care divide comunitatea, pentru că s-au format deja pasiuni enorme, negative și pozitive deopotrivă. Pe de o parte, apărătorii animalelor, care își dedică bani și timp pentru salvarea lor, iar pe de altă parte, sibienii deranjați de zgomotul și mizeria pe care le lasă câinii în special în cartiere, lângă blocuri și în apropierea pubelelor. Cunosc cazuri de conflicte grave care pornesc de la aversiunea unora pentru câini și constatarea că vecinii lor le hrănesc “dușmanii”. Respectul pentru concepțiile adverse a devenit aproape imposibil. Legea eutanasierii nu rezolvă deloc această gaură care se cască în relațiile dintre oameni. Nu sunt expert în protecția animalelor, dar mi s-a explicat de către experți că legea nu rezolvă, de fapt, nici problema câinilor comunitari (matematică simplă: pentru că nu pot fi eutanasiați toți câinii deodată, exemplarele rămase vor dispune de mai mult spațiu și mai multă hrană, se vor reproduce mai mult și vor repopula străzile cu o viteză mai mare decât cea a eutanasierii).

Deși opțiunea mea ca persoană e fără dubiu, drastic împotriva eutanasierii, înțeleg totuși conflictul grav pe care chestiunea îl generează în rândul comunității. Dacă, potrivit declarațiilor oficiale, câinii din Sibiu vor fi salvați, este cazul ca ONG-urile să gândească și o campanie susținută de informare, pentru ca oamenii să se împace și cu ideea, și cu cățeii, și cu semenii lor care gândesc altfel.

 

Primește notificări pe mobil la fiecare știre

Arată comentarii (6)