Ora de Sibiu
Știri in direct

Aniversare: Bujor Nedelcovici, scenaristul lui "Faleze de nisip"

95

Scurta trecere a lui Bujor Nedelcovici prin peisajul nostru cinematografic, deşi curmată brutal de Ceauşescu, a tăiat una dintre cele mai adânci brazde – atât valoric, cât şi în plan cultural-istoric, deşi omul nici o clipă nu-şi propusese aşa ceva. Lucid şi modest, Bujor nu voia decât să ofere filmului românesc scenarii serioase, într-o perioadă când se părea că, în sfârşit, anii de conformism lăsau locul unei anumite deschideri. 

Născut la 16 martie, 1939, la Bârlad, Bujor Nedelcovici a pornit iniţial pe calea avocaturii – de care l-a îndepărtat tot un abuz al regimului. În 1959, când era avocat stagiar la Ploieşti, după numai un an de la absolvirea facultăţii, tatăl său, în vârstă de şaizeci şi şase de ani, a fost arestat şi condamnat la opt ani de închisoare, pentru critici aduse sistemului. Ca urmare a acestor probleme de aşa-zisă „origine nesănătoasă”, tânărul jurist a fost nevoit să renunţe la carieră, câştigându-şi existenţa ca muncitor la diverse şantiere, fabrici şi uzine din ţară – Bicaz, Braşov, Bucureşti…

Cu toate acestea, Bujor Nedelcovici nu şi-a format, cel puţin pentru început, un spirit combativ, fără a se repezi să sfideze regimul, având dintotdeauna o fire calmă şi tolerantă. Relativa lui „reabilitare politico-socială” s-a produs în 1970, odată cu apariţia primului său roman, „Ultimii” – un periplu nostalgic urmărind evoluţia fostei aristocraţii româneşti în anii comunismului, unde se distingeau limpede trăsăturile literare pe care aveau să le consacre operele sale de mai târziu: o profundă putere de analiză şi un stil pe cât de insolit, pe atât de fluent şi accesibil, îmbinând intelectualismul nepretenţios cu limpezimea şi creativitatea – Nicolae Manolescu scria, în „Contemporanul”, că este „o scriere de minuţioasă obervaţie şi, în acelaşi timp, stranie, ireală”, care „denotă o remarcabilă vocaţie de romancier”.

Traiectoria sa literară a continuat cu romanele „Fără vâsle” (1970), „Noaptea” (1974) şi „Grădina Icoanei” (1977), urmărind o cronică de familie care urma să fie reeditată, în 1981, sub titlul „Somnul vameşului”. Trilogia se citeşte cu sufletul la gură – şi nu datorită vreunor elemente de suspense facil, ci pur şi simplu prin bogăţia conţinutului şi originalitatea abordării literare, marcată de un ton grav, aparent rigid, ascunzând însă o mare flexibilitate interioară. Propria lui afirmaţie, „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac”, este revelatoare pentru atitudinea artistică şi umană a autorului, ca şi pentru moralitatea sa neabătută, care urma să-i marcheze în mod semnificativ destinul – şi nu numai lui…

În vara aceluiaşi an, 1981, ne-am cunoscut în casa lipovenească unde-şi petrecea vacanţele Nina Cassian, la Doi Mai, în mijlocul unei întregi societăţi de literaţi, artişti şi intelectuali de tot felul. Bujor s-a ataşat imediat de tânărul student la regie care sorbea tot ce aveau de oferit somităţile din jur, şi au urmat multe zile de conversaţii pe plaja de la nudişti, unde Bujor stătea cu cortul (fiind un mare pasionat de camping), sau după-amieze de plimbări prin golfurile dinspre Vama Veche, cu aparatele foto – hobby al amândurora. Până când, incomodate de prezenţa atâtor corturi pe plajă la doar patru kilometri distanţă de graniţă, autorităţile au evacuat campingul cu forţa (sub pretextul unei „epidemii de boală”, cum spunea un politruc dintre cei veniţi să ne „convingă” să plecăm). Acele zile de rezistenţă contra abuzului au cimentat între noi o prietenie despre care Bujor avea să scrie mult mai târziu, în volumul memorialistic „Jurnal infidel” (1998): „Atunci mi-am dat seama că e genul de om care nu trădează” – cuvinte care aveau să-şi lase amprenta pentru totdeauna. Povestirea lui „Epidemia”, publicată în volumul „Oratoriu pentru imprudenţă” (Editura Cartea Românească, 1991), relata oarecum evenimentele (personajul meu fiind numit „studentul la cinematografie”). La rându-mi, am avut mult mai puţină răbdare, încercând să redau acea experienţă într-un scenariu de lungmetraj, pentru cursul de dramaturgie de film, intitulat „Evenimente la Două Mori”, de era să facă Dumitru Carabăţ infarct – mi l-a şi respins ca temă de examen, frecându-mi binişor ridichea. Ce-i drept, scriptul era destul de stângaci, iar cel care mi l-a criticat cel mai aplicat şi obiectiv a fost însuşi inspiratorul – şi modelul personajului principal, definit ca „Scriitorul”. Căci de-acum Bujor Nedelcovici abordase şi scenaristica – se anunţa începutul unei cariere majore, dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în 1983…

Primul lui film, „Întâlnirea” (1982), a fost realizat de Sergiu Nicolaescu – destul de corect în plan profesional, dar vulgarizând puternic opera inspiratoare. Câtă vreme Bujor conturase drama unui intelectual care, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se auto-exilează în Deltă, pentru a evita orice implicare politică (demers eşuat, întrucât istoria îl ajunge din urmă, obligându-l să aleagă totuşi), Sergiu nu s-a lăsat până nu şi-a supradimensionat propriul personaj, un ofiţer din armata română care până la urmă îi ciuruie pe toţi nemţii.

Între timp, fusese aprobat pentru ecranizare şi romanul „Zile de nisip” (1979), care pe o canava de tip policier urmărea, în fond, tot o dramă proprie intelectualului, cu valenţe de analiză psihologică şi, în ultimă instanţă, parabolă. Din fericire, Dan Piţa n-a trădat spiritul operei, rezultând un film remarcabil, susţinut şi de un trio de zile mari în rolurile principale: Victor Rebengiuc, Carmen Galin şi Marin Moraru.

Totuşi, în prima parte, când domina latura poliţistă a acţiunii, Piţa a apăsat cam tare, şi nu întru totul motivat, pe pedala satirei sociale, îngroşând caricaturile celor câţiva miliţieni (în frunte cu Valentin Uritescu şi Vasile Cosma), şi de-aici s-a tras tot necazul…

În săptămâna premierei, Ceauşescu era dus prin trambalările lui de partid şi de stat peste hotare, iar Leana se plictisea, aşa că a cerut să i se-aducă şi ei filmele cele mai noi de pe ecrane. A văzut „Faleze de nisip„, şi tot ce-a priceput din el a fost că era cu nişte miliţieni care zbiară. A doua zi, venind Nea Nicu, l-a chemat să-i arate şi lui. Ceaşcă s-a făcut foc şi pară, şi imediat filmul a fost smuls de pe ecrane şi încuiat în seif.

Peste câteva luni, în 3 august, 1983, a avut loc faimoasa conferinţă de la Mangalia pe teme de cultură, unde Pingelică a tunat şi-a fulgerat contra acelor filme care „nu reflectă rialităţili”, trasând linia unui cinematograf conformist şi pozitivist-insipid-tembel, fără „aspecte negative” (puteţi vedea momentul pe youtube), în care singurele conflicte permise erau cele între „bine şi mai bine”. E de la sine înţeles că soarta lui Bujor Nedecovici era pecetluită…

O vreme, a mai lucrat ca redactor şef al Almanahului Literar, calitate în care a prilejuit şi debutul publicistic al autorului acestor rânduri. Eram în anul patru de facultate, şi mi-a comandat patru-cinci interviuri cu personalităţi din showbiz. Ne-am înţeles pentru Dan Piţa, Dragoş Galgoţiu, Tora Vasilescu, Olga-Delia Mateescu şi Adriana Şchiopu. Până la urmă, au apărut doar ultimele două (cel cu Piţa nu s-a putut face, iar Dragoş şi Tora, mai ales, spuneau lucruri prea dure şi incomode). Între timp, însă, Bujor se străduia să-şi publice romanul „Al doilea mesager” – şi, evident, cenzura nu-l lăsa, impunându-i modificări aberante şi invitându-l ipocrit să scrie tot felul de tâmpenii pe linie, că sigur i se publică. Oricât era el de rezonabil şi îngăduitor, începea să-i ajungă cuţitul la os.

Şi deodată… ce să vezi! Apare „Al doilea mesager” la Paris, în 1985, şi în anul următor Pen Club-ul francez îi decernează Premiul Libertăţii. Sacrilegiu! Nimeni nu avea voie să publice afară fără aprobare de la partid, iar Bujor nu numai că o făcuse, dar mai şi fusese premiat pentru asta. Şi a început teroarea. Urmărit de Securitate, scriitorul, asemenea unora dintre personajele lui (care, fără a fi nişte autoportrete propriu-zise, îl reprezentaseră întotdeauna într-o anumită măsură – cum e şi firesc, în fond), s-a izolat aproape complet de lume, stând închis în casă şi scriind. Printre puţinii pe care-i mai primea la el ne număram şi subsemnatul cu soţia din acea perioadă, actriţa Cornelia Alexoi – mergeam după-amiaza, cu o sticlă de vin bun luată de la un magazin cu circuit închis al sinagogii, şi mai conversam. Ne povestea cum îşi rescrisese complet romanul, într-o cameră de la Paris, lucrând din memorie într-un ritm maniacal, pe parcursul celor două săptămâni ale unei vizite la fratele său (scoaterea manuscriselor din ţară fiind de asemenea interzisă, iar controalele vamale super-iscoditoare); de fapt, era doar o versiune publică (şi temporară) a realităţii, pentru a nu risca să-l compromită pe prietenul care riscase să i-l strecoare peste graniţă. Pe pereţii apartamentului său, din „blocul cu scriitori” de pe Apolodor, erau fotografii făcute împreună în acele zile de la Doi Mai, iar pe ferestre se vedea cum răsese Ceauşescu câteva cartiere întregi, ca să-şi construiască Măgăoaia cu bulevardele aferente. Pe faţa dinăuntru a uşii de la intrare, o hârtie de el însuşi scrisă îi reamintea: „Nu deschide uşa!”

În fine, la începutul anului 1987, i-au dat drumul să facă un nou voiaj în Franţa, numai ca să scape de el – şi n-au greşit. Bujor s-a stabilit definitiv acolo. Se săturase.

Prima revedere a avut loc în martie, 1990, la primul congres post-revoluţionar al cinematografiei, când au plecat ai noştri ca să vină ai noştri, iar Bujor alergase încoace cu un camion de ajutoare. Ne-am mai reîntâlnit în 1993, apoi în 1994, la premiera filmului „Somnul insulei„, lansat în acelaşi an – ecranizare de Mircea Veroiu după celebrul „Al doilea mesager”, romanul care-i înrâurise decisiv destinul. Bujor era nemulţumit, considerând că filmul eluda prea mult din conţinutul psihologic al cărţii, în favoarea poveştii exterioare, şi-l deranja în special finalul, cu trupul neînsufleţit al lui Daniel Raynal adus înapoi pe plajă de valuri, după acea „pierdere în larg” cu care-şi încheiase el însuşi scenariul – deşi mie acest twist al lui Veroiu îmi plăcea. Şi-mi mai plăcea şi că protagonistul fusese jucat de Ovidiu Iuliu Moldovan, actorul pe care-l aveam în vedere dacă l-aş fi adus vreodată în faţa aparatului de filmat pe „Bucur Nicoară” – personajul meu inspirat de Bujor Nedelcovici… Ovidiu nu mai e – dar „Bucur Nicoară” s-ar putea să mai ajungă totuşi pe ecran, pornind de la ultima noastră întâlnire de până acum (şi cea mai spectaculoasă…).

În 2003, Bujor ne-a chemat, pe mine şi pe Filip, să ne arate dosarul întocmit de Securitate, pe care tocmai şi-l scosese de la C.N.S.A.S. Printre miile de file figura şi… copia xerox a unei scrisori pe care i-o trimisesem în 1985 mătuşii din Suedia, Ana-Maria Borilă, având marcat paragraful unde menţionam prietenia cu Bujor (în legătură cu nişte chestiuni publicistice); mai purta şi o apostilă din care reieşea că şi eu, la fel ca el, eram „în lucru la D.U.I. pentru activităţi duşmănoase”. Un an mai târziu, a apărut la Editura ALFFA voumul de tip eseu memorialistic „Un tigru de hârtie – Eu, Nica şi Securitatea”, în care Bujor îşi relata toată odiseea (inclusiv întâlnirea noastră şi aspectele relevante discutate atunci). Este un roman fascinant şi, deşi 100% non-ficţiune, ar merita să fie ecranizat. Poate, într-o zi… cine ştie…?

Primește titlurile instant

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Folosim cookie-uri pe site-ul nostru pentru a putea colecta si folosi date ce ne ajuta sa personalizam continutul si reclamele afisate, pentru a oferi utilizatorilor functionalitati integrate cu platformele social media si pentru a analiza traficul pe site. Impartasim informatiile privind modul in care utilizatorii folosesc site-ul cu partenerii nostri care utilizeaza de asemenea tehnologii online, precum cookies, pentru a colecta si folosi date personale pentru a personalize continutul si reclamele afisate, pentru a oferi utilizatorilor functionalitati integrate cu platformele social media si pentru a analiza traficul pe site si pe intreg internetul. Poti oricand sa te razgandesti si sa iti revizuiesti alegerea. Accept Detalii

Loading...