Nu este deloc uşor să faci un film despre România comunistă, şi mai ales plasat în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, chiar dacă ai trăit acea epocă la o vârstă mai mult sau mai puţin adultă. Şi nu numai datorită problemelor de ordin practic ale reconstituirii istorice. Marea dificultate este să reproduci acea stare de spirit complet aparte, proprie unei conjuncturi greu de imaginat din perspectiva zilelor noastre – acea pierdere a umanităţii generată prin acumularea presiunilor, a terorii, a umilinţelor, a privaţiunilor şi, mai ales, a închiderii oricăror orizonturi.

Cum bine ştim, unul dintre puţinele exemple semnificative rămâne „Patru luni, trei săptămâni şi două zile” (2007, Cristian Mungiu), în primul rând prin empatia cu care a reuşit să redea o asemenea dispoziţie în care dezumanizara se împletea cu lupta înverşunată pentru supravieţuire – în special de ordin moral. Deşi avea doar şapte ani în 1986, când se desfăşoară acţiunea mult- premiatului ei scurt-metraj (ceea ce înseamnă că sfârşitul comunismului a prins-o la o vârstă nu cu mult mai matură – cu precizarea că tocmai plecase în Germania, împreună cu familia, de câteva luni), Anca-Miruna Lăzărescu dovedeşte acum că a imortalizat fidel, atât ca imagine cât şi în profunzimea substanţei umane, realitatea în care copilărise – şi, mai mult decât atât, a păstrat-o la fel de vie şi adevărată, spre a ne-o restitui acum (precum şi a le-o dezvălui celor ce n-au apucat vremurile de-atunci). Apele tac a obţinut pe 26 martie 2012 Premiul GOPO pentru Scurtmetraj, iar regizoarea Premiul GOPO pentruTânără speranţă.

Într-adevăr, pe tot parcursul comunismului, dar mai cu seamă în ultimul deceniu, progresiv spre final, fuga din ţară devenise o obsesie a supravieţuirii – pentru mulţi, posibilă numai pe calea cea mai riscantă; trecerea frauduloase a frontierei. Astfel, mirajul libertăţii se suprapunea peste tronsonul danubian care ne despărţea de Iugoslavia (o ţară comunistă cu vederi mai largi – cei trei mari satrapi, Churchill, Roosevelt şi Stalin, la împărţeala de la Ialta, se înţeleseră să-i acorde fifty-fifty influenţă Est/Vest, spre deosebire de altele; noi, de pildă, aveam 90/10 în favoarea ruşilor), pe unde mulţi transfugi fie au scăpat din ţara-puşcărie, fie au fost prinşi, aduşi înapoi şi întemniţaţi într-unul dintre cercurile interioare ale aceluiaşi infern, fie au pierit împuşcaţi sau înecaţi. Acesta este contextul „apelor care tac”.

 

Urmăriți Ora de Sibiu și pe Google News

Comentariul meu

Lasă un răspuns