România, între băsişti şi antibăsişti

105

Sărmana ţară românească–plină–de–umor este „licitată”, în aceste zile, de două „partide”. Se bat pe ţară băsiştii şi antibăsiştii. Nu mai e loc de capete limpezi, nici de minţi luminate, nici de bună credinţă şi responsabilitate. De analize pertinente, nici vorbă. Nici de politică serioasă şi presă liberă. De nuanţări şi interpretări, în folosul societăţii, la fel. Prin urmare, cine are păreri critice la adresa guvernării pesediste este automat băsist. Cine vede în actualul preşedinte cauza tuturor belelelor naţionale, din ultimii zece ani, este, evident, antibăsist. Cum o iei, cum o pui discuţiile se întorc inevitabil la cele două categorii cetăţeneşti. Nu mai vedem pădurea de copaci, cum s-ar spune.

Suntem unici în Europa. Nicăieri democraţia, nici măcar criza din 2010 n-au produs falii sociale atât de profunde, în fostele ţări comuniste, cum este cea de la noi, urmarea alternanţelor la guvernare. România n-a învăţat de la Ion Raţiu să lupte pentru dreptul oricui de a contrazice pe cineva. Altfel spus, n-am învăţat democraţia în tandemul putere-opoziţie. De aceea, nu întâmplător, după un sfert de veac de la despărţirea de comunism, un ratat politic din anii ’90 îşi doreşte să fie susţinut, în campania pentru alegerea viitorului preşedinte, de cei „scârbiţi” de partidele politice – inclusiv de partidul în fruntea căruia el însuşi a fost. Să ne mai mire ceva?

Băsiştii au fost mulţi, dar puţini au rămas! Asta nu-i împiedică pe antibăsişti să tune şi să fulgere în mass-media cu judecăţi aspre la adresa „regimului Băsescu”. Dar nici băsiştii nu se lasă. În fiecare zi, populaţiei i se livrează pe canale de propagandă (căci de presă nu mai sunt – după modelul perfecţionat de antibăsişti) crime după crime comise (uneori, chiar, peste noapte) de fruntaşii adversarilor. Atacurile şi contraatacurile publice curg (în ritm năucitor) din ambele părţi şi nimeni nu mai ştie dacă mai vrea cineva cu adevărat binele ţării.

Dar de această stare generală proastă a societăţii noastre nu sunt responsabili numai băsiştii şi antibăsiştii. Deşi ei au împins lucrurile (atât de păgubos pentru ţară) spre o democraţie a urii. Fără susţinerea nevăzută a maselor, ura n-ar fi ajuns să guverneze astăzi România. Şi n-am avea acum, în faţă, spectrul unor viitoare alegeri prezidenţiale nu din convingeri politice, ci cu ură. Trista noastră ţară-plină-de-umor pare a fi în pragul unor încercări grele, pe care nici măcar nu le putem intui. Ştim doar că ura neostoită naşte idolii morţi ai dezbinării, individualismului arivist şi indiferenţei faţă de suferinţele altora. Ne-am pierdut trăsăturile care ne-au salvat altădată naţia: toleranţa şi umorul, smerenia şi credinţa în Dumnezeu? De 25 de ani vorbim de ele doar în momente festive politico-religioase, după ce o jumătate de veac dictatura comunistă a ridicat în slăvi un ipotetic om nou, stăpân al naturii şi propriului destin.

Dacă preşedintele Băsescu este susţinut de partida ce-i poartă numele, pe ceilalţi îi conduce premierul Ponta. Diferenţa majoră dintre cei doi înalţi demnitari români este evidentă pentru orice minte odihnită: Băsescu este un animal politic autentic (ca şi Ion Iliescu, de altfel), în timp ce mult mai tânărul său adversar încă nu ştie ce înseamnă politica. Din păcate pentru ţară, Ponta confirmă – la vârful societăţii! – dezastrul din sistemul public de educaţie, în ultimul sfert de veac. Dezastru ce va provoca o criză majoră de valori profesional-morale la toate nivelurile de conducere. Într-o societate normală, ascensiunea unuia ca Victor Ponta ar fi oprită de cei care-i sunt apropiaţi. Înainte de-a o face alţii. Aici nu e vorba de ură, de băsişti antibăsişti, ci de responsabilitatea generaţiei mai în vârstă faţă de viitorul propriilor săi copii.

Primește notificări pe mobil la fiecare știre

Spune ce crezi