Am cumpărat cartea „Îndrăzneala de a spera” pentru că autorul ei este preşedintele SUA, Barack Obama. Cine rezistă, în actuala criză globală, la orice informaţie legată de el? Numit de unii „regele mass-media”, Obama este „urmăritul nr.1” al presei mondiale, omul care „vinde” cel mai bine informaţiile. Am urmărit campania lui de anul trecut şi, trebuie să recunosc, după ce a câştigat nominalizarea Partidului Democrat, n-am avut nicio ezitare în a dori să câştige confruntarea cu republicanul John McCain. Nici măcar n-am ţinut cont de propriile mele idei despre viaţă şi societate, apropiate vag de conservatorismul pe care l-am purtat mereu în mine, independent de orice apropiere politică. Un conservatorism indus de lecturile proprii şi discuţiile cu prieteni mult mai în vârstă decât mine. Credeam (şi încă mai cred) în imaginea României ante-comuniste, aşezată în făgaşul valorilor tradiţionale şi al bunei cuviinţe verificate de generaţii. Iniţial, ştiindu-l de stânga, ca tot românul căruia comunismul i-a format un reflex antistângist lipsit de o temeinică cultură politică, nu eram foarte curios să-l cunosc pe candidatul la Casa Albă din partea stângii americane, fie ea şi neo-liberală. Simpatia mea pentru Obama a apărut însă imediat după ce i-am citit logo-ul pe frontispiciul domeniului său virtual, pe internet: „Vă cer să credeţi. Nu în capacitatea mea de a aduce o reală schimbare la Washington… Vă cer să credeţi în voi”. Nu ştiu de ce, dar imperativul non-agresiv în a le cere americanilor să creadă în propria putere de a schimba cursul vieţii lor, mai mult decât în puterea lui, l-am simţit venind din partea unui învingător. După ce am aflat că a reuşit, pentru susţinerea campaniei lui, să strângă cele mai mari fonduri publice din istoria alegerilor americane, am înţeles că SUA erau pe cale să trăiască un moment istoric. Ceea ce s-a şi întâmplat la 4 noiembrie 2008, când Barack Obama a devenit cel de-al 44-lea preşedinte al federaţiei celor 50 de state, avându-l ca model pe un alt mare reformator american, Abraham Lincoln.
„Îndrăzneala de a spera”, cu subtitlul „Gânduri despre salvarea visului american”, a apărut în 2006, la un an după ce Obama fusese ales senator democrat de Ilinois şi după ce a avut onoarea de a rosti discursul inaugural la Convenţia partidului său. Este o carte care impresionează prin stilul simplu şi direct în care îşi mărturiseşte gândurile care l-au călăuzit, înainte şi după intrarea în arena politică în 1996. Ele sunt ale unui om născut pentru activitatea publică conştient de rolul său, nativ dotat cu reflexul puternic al ne-uitării de unde a plecat şi cui îi datorează recunoştinţă. Este greu de înţeles pentru unii ca noi – agasaţi de o democraţie haotică, după două decenii de libertate – cum a fost posibil ca un fost „organizator comunitar” – activist public în slujba defavorizaţilor sorţii, apoi avocat, să ajungă primul preşedinte afro-american al secularei democraţii americane, al ţării în care, până acum patru decenii, negrii puteau fi vânaţi ca înaintaşii lor, sclavi pe plantaţiile de bumbac. „Îndrăzneala…” nu este nici autobiografie minuţioasă, nici o carte de memorii cu pretenţii, ci o lungă mărturisire a unui om uneori surprins de cele ce i s-au întâmplat, în cei zece ani de la intrarea în politică, şi totuşi convins de necesara primenire a democraţiei americane: „… nici unele din aceste modificări nu se pot produce singure. Pentru fiecare dintre ele este nevoie de schimbarea atitudinii celor de la putere. Pentru fiecare este nevoie ca politicienii să conteste ordinea existentă; să-şi slăbească priza asupra funcţiilor pe care le ocupă; să lupte cu prietenii şi duşmanii lor în numele unor idei abstracte de care opinia publică pare mai puţin interesată. Pentru fiecare este nevoie ca bărbaţii şi femeile din politică să dorească să rişte ceea ce au deja”. Curat idealism!, ar spune scepticul român, sătul de minciunile marionetelor politice din ţara sa…
Cine are, însă, curiozitatea să citească jurnalul unui succes politic în stil hollywoodian va înţelege că alegerea lui n-a fost întâmplătoare, că totul a fost posibil datorită inepuizabilei rezerve de încrede a populaţiei în „visul american”, pe care actualul preşedinte a valorificat-o magistral. Poate toate câte s-au întâmplat de la debutul acestui veac au dus la alegerea lui Obama în fruntea SUA. Poate un om simplu ca el, un afro-american autentic, iar nu „făcut” de dogmele corectitudinii politice, trebuia să ajungă odată la cea mai înaltă tribună a lumii, pentru a demasca ascunsele capcane – în aceeaşi măsură în detrimentul democraţiei – ale autosuficienţei populare şi conservatorismului politicianist. Poate va reuşi să rămână el însuşi, să nu cadă victimă popularităţii, puterii şi celebrităţii sale, fiind la fel de convins ca în 2006 că, pentru tot ce face, răspunde „în faţa conştiinţei mele atente”. În fine, poate societatea, în general, şi cea americană, în special, vor răspunde pozitiv provocării lui Obama. Ştiu doar că modul în care îşi argumentează „îndrăzneala de a spera” este modelul de politician pe care şi noi, românii, îl aşteptăm de multe generaţii. Măcar „îndrăzneala de a fi sincer” să fie călăuza interioară a majorităţii politicienilor noştri, ca prim pas în primenirea unei societăţi dominată de egolatrie şi scepticism…
* Articol scris în ianuarie 2009, la două luni după prima victorie electorală a lui Barack Obama. La vremea respectivă, credeam că va fi omul schimbării la faţă a SUA. Aflat, acum, la mijlocul celui de-al doilea mandat, nu ştiu dacă preşedintele Obama mai crede că a fost suficientă „îndrăzneala de a spera” pentru o schimbare reală a modului de viaţă american. Analizând-o, însă, din perspectiva noastră, de la această „îndrăzneală”, până la schimbarea la faţă a României „pas cu pas” nu e decât o aruncătură de privire asupra unei alte cărţi scrisă de un alt candidat care a ajuns preşedinte. Iar orice asemănare cu cazul românesc, al preşedintelui Klaus Iohannis, devine o pură speculaţie. Da, dar o speculaţie ce-ar trebui să ne dea de gândit…