Comentariul meu nu va fi exclusiv despre muzicianul olandez André Rieu, dirijorul uneia din cele mai mari orchestre private (unii zic că ar fi cea mai mare) din lume, prezentă în aceste zile la București, pentru mai multe concerte. Și nici nu mă voi referi doar la repertoriul faimoasei lui orchestre, „Johann Strauss Orchestra”, un melanj cu muzică, în general foarte cunoscută, simfonică, de operă și operetă, de cafe-concert și piese tradiționale din zonele geografice pe unde ajung instrumentiștii din Maastricht. Repertoriul, cât de ciudat ar părea unora, împreună cu personalitatea dirijorului determină audiența enormă a spectacolelor, pe întreg mapamondul, comparabilă doar cu performanțele de altădată ale unor muzicieni celebri, cum au fost cei patru ABBA. În ultimii 25 de ani, lumea întreagă trăiește „fenomenul muzical André Rieu”.

Întrebarea din titlu se adresează iubitorilor de muzică, atât celor pentru care marșul lui Radames înseamnă momentul servirii fripturii, la nunți, dar și celor care știu că acordurile acelea triumfale sunt compuse de Giuseppe Verdi, în opera „Aida”. După cum mă adresez și celor pentru care Anthony Hopkins este cunoscut ca „monstrul” din celebrul film „Tăcerea mieilor”, dar și celor care știu că marele actor Sir Anthony Hopkins este și un talentat compozitor de valsuri, pus în valoare de Rieu, „olandezul cântător”. În fond, doresc să provoc reflecții asupra modului în care ne raportăm la valorile artistice (dar nu numai) „străine”, chiar dacă ne sunt mai aproape de suflet cele autohtone. Mai exact, vreau să ne gândim împreună ce atitudine publică e normală, atunci când un André Rieu, aflat în culmea celebrității artistice, vine în România, pentru o serie de nu mai puțin de șase spectacole.

Vă supun atenției două exemple, după mine, dezonorante, pentru societatea noastră, petrecute cu puțin timp înaintea începerii turneului. Primul exemplu este al postului public de radio România Cultural, care a organizat o dezbatere, în direct, „Pro sau contra André Rieu”, exact în ziua primului concert. Știam de mult că există muzicieni, la noi, care nu-l au la suflet pe Rieu. N-am aflat motivele reale. Bănuiesc doar că alăturarea de genuri muzicale diferite, cu piese de mare popularitate, îi deranjează pe criticii noștri de specialitate sau amatori, cu sau fără vocație. Dar de ce, Doamne, iartă-mă, taman în ziua spectacolului de debut al turneului, trebuia analizat un fenomen muzical ce a cucerit lumea întreagă, în ultimii 25 de ani? Pentru un mediu de informare public, specializat în tematici culturale, este normal să analizeze fenomenul Rieu, dar nu acum, ci după seria de spectacole ale acestuia, în România. Așa, se poate specula că emisiunea s-a pus pieziș, cu câteva ore înaintea mega-spectacolului din fața giganticului Parlament bucureștean.

Analiștii noștri culturali s-au dovedit însă prost inspirați, pentru că spectacolul a fost de mare succes la public. După cum era de așteptat, de altfel. Dar ce spuneți de un pamflet apărut pe adevărul.ro, cu o zi înaintea primului concert al JS Orchestra. Intitulat „Andre Rieu. Merci, thank you, but no!”, pamfletul îl ridiculizează pe Rieu, într-un interviu imaginar, prin înseși răspunsurile muzicianului închipuite de ziarist. Așadar nimic nu este real, în afara apăsărilor trădate de întrebările ziaristului și legate de presupuse tehnici de manipulare a publicului, datorită cărora  și-ar fi câștigat faima mondială dirijorul olandez. Carevasăzică, nu valoarea i-a adus acestuia celebritatea…

În opinia mea, cele două atitudini față de oaspetele României mi se par de prost gust. Nu pentru că n-aș vedea cu ochi buni critica, dar așa ceva își avea rostul după plecarea împricinatului din țară. André Rieu este celebru pentru spectacolele lui, și nu de ieri, de azi, all over the world. Peste tot în lume, Rieu „vinde” spectatorilor săi clipe de fericire, în vremuri în care lumea e tot mai bosumflată, pregătindu-se parcă de-o nouă gâlceavă globală… Doamne, ferește! În timp ce ai noștri critici ori au uitat de ospitalitate, ori vor să inducă ideea că ei, mândri că sunt români, nu-l gustă pe Rieu și vor ca nici alți mândri că sunt români să nu-l guste. Pentru că, nu-i așa?, noi suntem cu multe clase peste fanii olandezului, nepregătiți să-și dea seama de mișmașurile aranjamentelor muzicale ale lui Rieu. Este cunoscută râvna încăpățânată a multor estici, care țin morțiș să demasce naivitățile interesate, ignoranța bovină și gusturile slabe ale consumiștilor occidentali. Motiv pentru care, personal, cred că în sfera asta de convingeri se înscriu formatele editoriale de mai sus, critici subțiri și cârcoteli ieftine de șuetă, apărute în mass-media, cu puține ore înaintea începerii turneului  formației JS Orchestra, la București.

Stimați analiști și critici de specialitate, supărați pe repertoriul și interpretările lui JS Orchestra,

Românii vor și ei să trăiască clipe de fericire, precum semenii lor din lumea întreagă, sub bagheta lui Rieu! Asta e! Avem destui dirijori afoni în conducerea țării, care ne dau fiori de neliniști existențiale. Luați-i pe ei la analize pro și contra; scrieți despre ei pamflete, poate se hotărăsc să se întoarcă în anonimatul din care au ieșit. De exemplu, Victor Ponta, acest aventurier al politicii, care ține morțiș, și conștient de nepotrivirea sa cu înalta demnitate de stat pe care o are, să ne facă de râsul lumii. În cazul nostru, problema este că n-ar fi de mirare ca unora să le placă stilul André Rieu, altora nu, chiar și în România. Așa cred că se întâmplă peste tot în lume! Dar, lăsați-i, nu-i influențați domniile voastre! Nu-i învrăjbiți și nu-i îmbrobodiți cu argumente culturale, cele cu care, atunci când apare concurența străină, vă bateți piepturile de aramă!

P.S. Apropo de Ponta. Este penibilă situația în care a ajuns. Penibilă, pentru că, nefiind politician cu vocație, nu înțelege să plece din fruntea guvernului, după ce a fost prins cu mâța-n sac de DNA. În alte părți, e suficientă și suspiciunea de fraudă, pentru demisia unui înalt demnitar! La noi, reacția premierului nu-i de mirare: cine a folosit, odată, ideile cuiva în propria teză de doctorat, fără să menționeze acest lucru, și nu a recunoscut furtul calificat, din poziția de șef de guvern, ei bine, unui asemenea ins nu-i mai pasă de nimeni și de nimic. Demisia de onoare este, încă, o ștachetă prea înaltă pentru Ponta, ca și pentru majoritatea clasei politice din România. Să avem, totuși, răbdare…

Join the Conversation

1 Commentariu

Lasă un răspuns