Și dacă norvegienii au dreptate?

0 139

Întâmplător sau nu – numai Dumnezeu știe – de când cu manifestările de solidaritate cu familia Bodnariu, din Norvegia, și dezbaterile din mass-media pe acest subiect, a luat amploare, tot mediatic, o altă mișcare de idei. Este vorba de inițiativa mai veche a așa numitei Coaliții pentru Familie, formată din mai multe ONG-uri, privind modificarea Constituției românești. Care modificare urmărește includerea între prevederile legii supreme a mențiunii: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie (…)”. De ce crede Coaliția că amendatul acesta va proteja mai bine familia? Răspunde preotul Constantin Necula, semnatar al petiției, în interviul acordat publicației locale Sibiu 100%: (dacă am înțeles bine pasajul din textul tipărit) este vorba de „un exercițiu de recunoaștere între membrii aceleași familii” a „creștinismului românesc”. Altfel spus, „fundamentul demersului nostru face parte din viața lor. Sper să înțeleagă că nu facem nimic altceva decât să le respectăm părinții, bunicii, strămoșii. România nu este un accident genetic”. (subl. m.)

Trebuie să recunosc, această ultimă afirmație m-a pus pe gânduri. Evident, nu pot decât să respect dreptul celor care cer amendarea constituției, ca o manifestare a libertății de exprimare a opiniilor. Dar ultima afirmație a preotului Necula mi se pare un accident de exprimare, pentru un slujitor al altarului. Trec peste faptul că nu înțeleg conceptul de „creștinism românesc”. Dar a spune că țara „nu este accident genetic” mi se pare de departe o mostră de exprimare sofistică, în legea tradiționalei propagande ideologice, purist-naționaliste, a regimurilor totalitare din România secolului XX. Și nu insist. Însă trebuie spus că, din aceleași interviu, transpare ideea că inițiativa Coaliției se dorește un răspuns al României la practica necreștină din occident, de legiferare a familiei homosexuale. Probabil, de aici și ideea „accidentului genetic”. Numai că statisticile arată că acest tip de comportament sexual se datorează în mică măsură accidentelor genetice, comparativ cu dobândirea viciului cu același nume. Deci, până la urmă, homosexualitatea e mai mult o problemă de educație, decât de gene.

Dacă genetica e greu de controlat, educația este o problemă de familie, școală și societate. Și aici ne reîntâlnim cu cazul Bodnariu, care, atât cât îl cunosc acum, a apărut, în opinia mea ca efect al întâlnirii dintre culturi și mentalități diferite. În special de mentalități, așa cum se formează ele, înainte de toate, prin educația în familie. Chestiune cu atât mai semnificativă, cu cât avem în vedere că religia creștin-penticostală (ca a familiei Bodnariu) are o mare putere de influență asupra mentalităților practicanților ei. Spre deosebire de cultele creștine istorice, îndrăznesc să spun. De ce a ales familia Bodnariu să trăiască în Norvegia? Avea cunoștință de reglementările dure ale protecției copilului în acest stat? Sunt convins că da. Și-atunci de ce n-a ținut cont de la primele atenționări ale „Protecției copilului” că între metodele ei de educație (bazate, cu siguranță, pe principii religioase) și prevederile legislației norvegiene pot fi mari diferențe, ce pot pune în pericol însăși conviețuirea părinților cu propriii copii?

Nu știu de ce a ales familia Bodnariu să trăiască în Norvegia. Pot însă să presupun că o componentă semnificativă a motivației ar putea fi inspirată de persistența percepției de religie sectară, atribuită de majoritatea creștină, din România, cultului penticostal. E o simplă presupunere. Dar prin această ipoteză vreau să subliniez că România ar avea mult de lucru, pe tărâmul educației laice și religioase a copilului, al consilierii tinerilor, în general, mai ales a tinerilor care doresc să întemeieze familii sau pe tărâmul influențelor (benefice sau mai puțin benefice) pe care convingerile religioase le pot avea asupra condiției civile a omului. Orice coaliție pentru protecția familiei ar avea la ce să se gândească pentru generații de acum înainte. La fel și bisericile, dar, în cazul lor, nu neapărat la modificări legislative. Pentru biserici, legea supremă trebuie să fie caritatea, darul primit din iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, nu prin constituția laică, pe care, așa cum se întâmplă sub ochii noștri, oamenii politici o pot răstălmăci în fiecare mandat.

De caritate, din partea noastră, au nevoie familiile greu încercate, copiii străzii din România, orfani, cerșetori și infractori, concepuți de-a valma și trăitori în plasa mentalităților primitive despre natalitate și educație. De lipsa carității funcționarilor suferă instituțiile statului întreținute din bani publici, pentru a-i proteja și educa pe copiii abandonați, pe care însă, la maturitate, îi trimit într-o societate ce le e total străină. Din această perspectivă a realităților românești, încep să cred că norvegienii au dreptate prin modul lor tăcut de-a ne spune: e timpul să vă schimbați acele mentalități ce vă leagă mai mult de trecut, decât vă lasă să vă gândiți la viitor.

Primește notificări pe mobil la fiecare știre

Alte subiecte de interes
Lasă un răspuns

Adresa ta nu va fi publicată

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Primește știrile zilei seara pe email
Abonează-te și îți trimitem în fiecare seara un email cu știrile zilei de pe Ora de Sibiu
Renunți oricând. Nu vom folosi adresa ta in scopuri de marketing pentru terți fără acordul tău.