Despre evenimentul de acum 157 de ani s-a scris și vorbit mereu, în spațiul public de la noi, cu înflăcărare patriotică, sentimentalism regional și nostalgie după eroul național de atunci, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Unirea principatelor Munteniei și Moldovei a rămas în memoria colectivă opera poporului român, așa cum a declarat, în 1863, Mihail Kogălniceanu: „Unirea, domnilor, eu nu cunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea, naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea„. Primul pas a fost făcut la 5 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei.

Iar, la 24 ianuarie 1859, după alegerea lui Cuza și la Bucureşti, fruntașul liberal I.C. Brătianu l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat, prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi ale lui Mihai Viteazul; cinci milioane de români au simbolizat în Măria Ta independenţa naţională. Astăzi, România întreagă şi-a oprit răsuflarea şi aşteaptă de la Guvernul Măriei Tale acte de acelea care să-i însemne, în trăsuri mari, drumul cel nou pe care este gata să se arunce cu entuziasmul, cu devotamentul unui popor a cărui credinţă naţională, moştenire strămoşească, a crescut şi s-a întărit prin atâţia secoli de suferinţe. Prin iubirea tuturor românilor, Măria Ta, eşti unul dintre suveranii cei mai tari; fă ca actele Guvernului Măriei Tale să corespundă cu această putere, ca astfel generaţiunile viitoare să se înşiruiască binecuvântând numele Măriei Tale„. Și, într-adevăr, în cei șapte ani ai domniei lui Cuza, noul regim a reușit să înfăptuiască reforme importante, necesare, dar și radicale, pentru desprinderea de vechile regimuri impuse de suzeranitatea otomană. Cuza și-a impus ideile reformatoare în toate domeniile, rămânând în istoria neamului fondatorul statului român modern.

Despre „lecția” pe care românii au dat-o marilor puteri europene, la mijlocul secolului al XIX-lea, prin alegerea aceluiași domnitor, în cele două capitale, Iași și București, știm mai multe decât despre cum s-au țesut „intrigile” în cabinetele imperiale și contribuția lor la înfăptuirea unirii. Or, acest lucru are o importanță covârșitoare în tot „scenariul” de la 1859. Este jumătatea de adevăr pe care, mai ales, manualele de istorie au ignorat-o. Dacă am fi realizat, generații la rând, ce au însemnat înțelegerile marilor puteri, mai ales sprijinul uneia dintre ele, Franța, prin însuși împăratul ei, Napoleon al III-lea, pentru realizarea Micii Uniri, cu siguranță, astăzi, am fi fost mult mai bine pregătiți politic și diplomatic să facem față jocurilor de putere din interiorul Uniunii Europene. În opinia mea, o singură dată, în cei 157 de ani de atunci, clasa politică românească s-a dovedit, prin viziune și determinare, demnă urmașă a artizanilor unirii principatelor. Mă refer la generația Marii Uniri, cea care a știut în ce tabără a conflictului izbucnit în 1914, era locul natural al României. Și ca să înțelegem mai bine acest „amănunt”, să ne gândim doar la instaurarea comunismului, ca rezultat al negocierilor dintre învingătorii din 1945, cu toate sacrificiile românilor, în cele două „cruciade”, antibolșevică și antinazistă, din timpul celui dea-l doilea război mondial.

Așadar marele pas istoric al Micii Uniri a fost realizat de popor, prin elitele sale politice. Determinante au fost calitățile vizionare și pragmatice, ale conducătorilor. Nu văd de ce ar trebui să vedem doar în „lecția” solidarității populare a lui Moș Ion Roată „secretul” marii realizări din 1859. În fond, Mica Unire a fost primul pas al integrării spațiului românesc în civilizația occidentală. Așadar, să ne întrebăm dacă avem o clasă politică capabilă să se ridice la nivelul conștiinței și pregătirii diplomatice a înaintașilor noștri de la 1859. Convingerea mea este că doar cu un răspuns pozitiv putem avea speranțe ca integrarea europeană să devină și o realitate, așa cum integrarea Principatelor Unite a însemnat trecerea la Regatul României.

Urmăriți Ora de Sibiu și pe Google News

Join the Conversation

1 Commentariu

Lasă un răspuns

  1. Dorinele , greseli ale clasei politice ROMANESTI au fost foarte multe , dupa 24 ianuarie 1859. Ma refer doar la faptul ca dupa indepartare lui Al.I.Cuza a fost sau nu a fost necesara aducerea ,in fruntea tarii a unor „conducatori” de alta NATIONALITATE??? Asta a fost si este clasa noastra politica!!!!! Vedem cum se „comporta”??? Sa stea cat mai mult cu PAINEA si CUTITUL in mana!!!! Nu-i prea BINE!!!!