Zilele trecute, mergeam pe cale încercând să mă eliberez de primele știri ale zilei. Rețineri la parchete, chemări la interogatorii, votări parlamentare cu iz justițiar (o anomalie pe care, se pare, nu putem s-o înlăturăm, cu tot răul pe care îl întreține), accidente „spectaculoase” (după cum cred tinerii noștri jurnaliști, poate din cinism inconștient, dar sigur din ignoranță crasă), ca să nu mai vorbesc de mereu ultimele concluzii ale anchetelor antiteroriste din occident. Nu cred că mă va contrazice cineva, dacă spun că știrile de astăzi au efectele loviturilor de ciocan, pentru nervii fiecăruia dintre noi. Și totuși suntem datori să mergem înainte. De fapt, nici nu s-ar putea altfel. Eram pe cale, deci, și mă gândeam la neșansele noastre, cel puțin în ultimul secol, de-a „respira”, o țâră, aerul libertății, fără teama de a gândi liber și frica de ziua de mâine. Am avut o șansă, după 1918, dar apele s-au tulburat repede, în Europa, și ne-am trezit (și noi) extremiști de dreapta, ca nemții. Apoi, a venit războiul și, după ce-a trecut, ne-am trezit extremiști de stânga, ca rușii sovietizați. Chestiunea gravă e că am rămas extremiști de stânga o jumătate de secol…. Culmea, chiar noi, mioritici cum suntem, care n-avem în gene sămânța extremismului politic. În fine, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am liberat de dictatura asta, și am ales calea europeană de urmat, de-aci-nainte. N-a trecut însă mult timp și iacătă-ne prinși în vâltoarea creată de refugiații afro-asiatici. Mulțimi de copii ai lui Dumnezeu au invadat Europa, ca la un semnal. Când îi văd, mi se pare că a fost semnalul spontan al disperării induse de acumulările de tragedii pe care le-au trăit. Când îi aud, însă, pe liderii europeni, îmi vine să spun că iar n-am avut noroc. Ori am ajuns prea târziu, ori prea devreme într-o lume pe care o vedeam liberă și bine condusă, cu ochi de foști prizonieri ai dictaturii.

Și tot mergând pe cale, cu gândul la soarta Europei, m-am întâlnit cu o fostă studentă de-a mea, actualmente profesoară, la una din școlile gimnaziale renumite ale Sibiului. Nu spun ce specialitate are tânăra mea cunoștință. Nu vreau să fie identificată, numai pentru a nu-i pricinui un rău involuntar. Important, pentru mine, este că datorită discuției pe care am purtat-o, chiar în dreptul școlii în care activează, am „uitat” de Europa și m-am trezit în miezul unei situații tulburătoare, pe care aș asemui-o cu cea a refugiaților. Dacă problema refugiaților are șase mari să devină „răul cel mare din exterior” – nu, în principal, datorită ei, ci slăbiciunilor civilizației europene pe care le surprinde -, tot ce mi-a spus tânăra profesoară are șanse mai mari să devină „răul cel mare din interior”. Și mă gândesc la pierderea sensului normalității educației copiilor și tinerilor noștri, în multe familii, școli și societate.

Pur și simplu m-a cucerit sentimentul disperării, ca pe orice om aflat în pragul senectuții. Și cum aș fi putut simți altceva decât disperare auzind de elevi care toarnă apă sub scaune, în clasă, simulând actul necesităților firești, fiind convinși că „glumesc”; de copii care se pomenesc, tot în timpul orelor, făcând curățenie, pentru că „nu mai suportă mizeria”; de părinți care vin la școală și mint, pentru a „salva” orele de chiul ale odraslelor lor; sau de părinți revoltați de notele mici obținute de aceștia, pentru că sunt „siguri că au copii deștepți”. Dar poate cea mai neconformă cu menirea școlii mi s-a părut informația că profesorii folosesc sistemul remunerat „school after school” numai pentru elevii buni. Adică lucrează cu un număr ridicol de mic de elevi, ceilalți fiind lăsați să copieze liberi de orice sarcini și mustrări de conștiință. „Vreți să vă mai spun și altceva?, mi-a spus profesoara, cu aerul că trebuia s-o facă, pentru a înțelege mai bine chestiunea. Am pus un elev, din anul terminal, să citească cu voce tare un fragment dintr-o lucrare. Aproape că a silabisit. Nu mi-a venit să cred.” Nici  mie. Și chiar nu mai puteți face nimic, pentru a îndrepta ceva din situația asta alarmantă?, am riscat eu, referindu-mă la întreg corpul didactic. „Nu. Pentru că suntem o școală de mofturi”. După răspunsul ăsta, doar privirile mi-au rămas întrebătoare. „La noi, sunt destui părinți care pot ajuta școala, iar noi trebuie să fim atenți cu copiii lor. Altfel, vin și ne ceartă…”, a venit răspunsul ca un duș rece.

După ce am aflat că avem printre noi „școli de mofturi”, chiar că nu mi s-a mai părut iminent dezastrul „cuceririi” Europei de refugiați. Poate, mai târziu, pentru copiii de azi…

Comentariul meu

Lasă un răspuns