Românul, omul fără certitudini politice

0
xcape room sibiu

Încrâncenarea politică din ultima perioadă scoate la lumină neputința de-a ne conduce țara, democratic, eliberați de inhibiții acumulate în diferite perioade istorice, mai mult sau mai puțin îndepărate. Dacă ne referim numai la ultimii 100 de ani, statul național, unitar și suveran n-a format, educat și încurajat spiritul democratic la cele trei generații biologice care l-au traversat. Dimpotrivă. Exuberanța naționalistă interbelică a eșuat în nu mai puțin de patru autocrații, carlistă, antonesciană, dejistă și ceaușistă. Urmele lăsate de cele patru forme de guvernare s-au simțit în ultimii 27 de ani, inclusiv prin nostalgiile după fiecare din ele, dar mai ales prin evoluția lentă și controversată a democrației. Cauza majoră o văd în dispariția, mai ales din cauza dictaturii ceaușiste, retrogradă și ignară, a spiritului vizionar, creativ și responsabil, capabil să anime elitele politice. De aceea, încă n-am ajuns în „țara făgăduinței”, iar exodul postcomunist continuă.

Trăim într-o ţară în care nu există incompatibilităţi cu minimele exigențe politice. Oricine poate fi ales. Oricine poate ajunge demnitar. Numai că oameni de stat de valoare nu avem, capabili de acele compromisuri ce dau sens politicii – administrarea responsabilă a treburilor țării. La noi, importante sunt funcțiile bine plătite, pentru efortul depus pentru țară. Toate acestea se trag din jocul fals, imoral, în viața politică. Și-atunci, chiar și greșelile politice pot deveni cauze politice susținute interesat de partide și emoțional de mase. Așa a debutat și exodul postcomunist, în decembrie 1989, când una au crezut masele că se întâmpla, dar altul a fost scenariul debarcării dictatorului. În acest scenariu, masele populare au fost mase de manevră… Nici până astăzi, prăpastia creată atunci, între cei care n-au acceptat jocul murdar al noii puteri și cei care l-au susținut, n-a dispărut. Astfel s-a polarizat societatea noastră. În fapt, cu tot numărul mare de partide, în fiecare sesiune de alegeri, s-au confruntat aceste două curente de idei. Din fericire, s-au adoptat totuși marile direcții politice ale țării, aderarea la UE și NATO. Din păcate, însă, fără ca masele să cunoască bine ce câștigăm și în ce condiții, ce pierdem și cu ce preț.

Într-o ţară unde orice este posibil, românul este omul fără certitudini politice. Omul hăituit de dileme. Pentru el, întrebarea pe care și-o pune permanent este: cum de sunt posibile lucruri care, la alții, nu există? De exemplu, dușmania neînduplecată (de cele mai mult ori tele-mimată convingător, pentru mulți și ușor impresionabili alegători) dintre puterea și opoziția parlamentare. Sau plagiatul dovedit al unui prim-ministru, rămas nesancționat de partidul și de electoratul său. Sau un alt prim-ministru slab pregătit, rămas în funcție, cu toată revolta populară pe care el a stârnit-o. Ce să mai vorbim de „penalii” vedete TV, pe care, pentru rating, posturile respective îi albesc… Cine mai poate crede, la noi, că o vedetă „penală” ar interzice avocaţilor săi să declare recurs, după ce a fost condamnat, recunoscându-şi greşeala şi considerând că merită pedeapsa, cum s-a întâmplat într-o țară occidentală?

Cum ieșim din starea dilematică în care am ajuns să trăim? „Poate că un prim pas ar fi să descoperim un politician, unul singur măcar, dispus să-şi inventarieze public metehnele, derapajele (trecute şi actuale), slăbiciunile. Ar fi o formă de cuviinţă, de onorabilitate, de realism pentru care mi-aş da imediat votul, dar avem un electorat pentru acest tip de sinceritate?*

*Citat din comentariul „Oameni de plastilină”, de Andrei Pleșu, apărut în Adevărul, din 11 martie 2014.

Citește și Mai multe de acelasi autor

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Loading...