Subiectul nu mi-a fost inspirat de vreun impuls interior moralizator, ci de un fapt aparent banal. La început a fost o declarație publică. Venită din partea junelui nostru viceprimar, Răzvan Pop, mi s-a părut ușor exaltată, dar am pus-o pe seama fierbințelii sociale croită pe formatul manifestațiilor de stradă. Tânărul Răzvan îndemna sibienii să iasă în stradă. Atât. Evident, nu era cazul să-i indemne. Și nu doar pentru că vorbea un oficial, un edil, un politician local. Ci pentru că pur și simplu sibienii demonstranți nu aveau nevoie de un astfel de impuls. Așadar, gestul d-lui viceprimar a fost pripit și slab cumpănit, în mintea sa. Cu o asemenea concluzie, m-am făcut că n-am citit poznașa declarație. Și-am uitat-o. Peste câteva zile, însă, cazul a devenit de luat în serios, după ce am aflat că vicelui i s-a cerut demisia, din partea consilierilor opoziției locale.

Și, din  nou, era să cad într-o cursă mediatică, lucru de care mă feresc din ce în ce mai mult, în vremurile din urmă, întrucât multe informații din mass-media mi se par „făcături” cusute cu ață albă, la comandă, din nepricepere sau chiar rea voință. Citisem una din variantele de relatare a episodului petrecut  în ședința consiliului local, din 23 februarie, și am înțeles doar o parte din motivațiile solicitării de demisie. Respectiv declarația neinspirată a viceprimarului Răzvan Pop, făcută pe fondul protestelor civice ale sibienilor. Mi s-a părut o reacție firească, în jocul politic ale aleșilor noștri. Penibilă a fost însă patriotica trimitere a vicelui „către musulmani, acolo unde se practică aceste (sic!) declarații. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor: cum adică, ce legătură a găsit un consilier de Sibiu  între musulmani – așa, luați cu toții, în general – și declarația unui tânăr politician de-al nostru, scrisă cu nerv, dar pe repede gândită? Măcar să fi fost trimiterea spre jihadiștii – însemna ceva… Totul mi s-a lămurit, după lectura altei relatări, în care apărea „cuiul detonator” al teribilei confruntări din forul deliberativ al municipiului Sibiu.

Cererea de demisie nu avea, la origini, doar simpla chemare la lupta pașnică de stradă, din partea ditai viceprimarul. Atunci am aflat că junele politician lansase „pe pagina personală” ceva mult mai grav. Vreau să spun ceva mai serios decât primul mesaj. Într-adevăr, de luat în seamă. De data asta, Răzvan Pop s-o fi crezut Émil Zola, în timpul afacerii Dreyfus, la sfârșitul secolului XIX. O fi citit celebra scrisoare deschisă „J’accuse!” și i-a ieșit un mesaj nepublicabil „Cu ură!” Drept să vă spun, nu credeam să mai citesc ceva în stilul retoricii vadimiste, din anii 90. O înșiruire de îngrijorări pentru soarta țărișoarei, începute cu ură, punct cu punct, în fața unui dușman necunoscut. Sau o compunere de citit la cercul literar al organizației de tineret, nicidecum ce s-a dorit – un text oarecum politic, curajos și directòr de opinie. A fost o explozie de adolescent supărat pe toată lumea. Așa ceva ar fi  „mers”, poate, în ’89 și în primele luni după, atunci când ploua cu apeluri, proclamații, declarații, care mai de care mai radicale. Pentru istorie, însă, au rămas doar „Apelul către lichele” și „Proclamația de la Timișoara”. Și tot degeaba. Răzvan Pop ne-a amintit că ura cu care am ieșit din comunism n-a murit! Elita conducătoare a societății noastre nu s-a vindecat.

Și pentru că n-a murit, ura s-a molipsit. În România post-comunistă, politica se face cu ură față de cei care gândesc altfel. Ura asta s-a propagat în mase. Iar masele o poartă, în viața de zi cu zi. Și-atunci cum să n-o ia tinerii care, în aproape toată această perioadă, au crezut că „fac” politică, sugând la sânul generos al clasei politice? Sigur, Pop a procedat la fel ca liderii care publică pe „blogurile proprii”, știind că totul va fi preluat de mass-media. Așa poate să apară orice, la noi, vezi Doamne, în virtutea libertății de opine. În post-adevăr, regulile jurnalisticii au dispărut. Totul e bun de publicat: bun și rău, alb și negru, cu sau fără rost, cu sau fără finalitate în societate. Nu mai contează nici poziția publică a autorului. Culmea este că domnul consilier care l-a taxat pe bună dreptate pe vice, pentru propaganda urii, în loc să recunoască vina colectivă a clasei politice din care face parte (de nu mai știu câte mandate), pentru propagarea urii, în ultima treime de secol, cere, cu tupeu de cabotin convins, demisia mult mai tânărului său confrate!

Comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.