xcape room sibiu

Plânsul lui Isus*

Cu toţii am remarcat faptul că, în ultimul timp, suntem asaltaţi tot mai des de ştiri şi imagini din ce în ce mai violente. Aproape săptămânal ne sunt prezentate atentate cu maşini capcană sau cele ale unor sinucigaşi fanatici, urmate de numeroşi morţi şi răniţi. Să ne gândim doar la cele mai recente atentate: cel de la târgul de Crăciun din Berlin sau cel din 24 martie din Londra. Cu toate acestea stăm dezorientaţi în faţa morţii. Dacă, în trecut, oamenii erau mai resemnaţi în faţa morţii, astăzi  stăm buimaci în faţa ei, când aceasta ne afectează direct prin decesul unui membru al familiei, al unei persoane dragi, al unui prieten sau coleg.

Evenimentul de astăzi ni-l prezintă pe Isus într-o astfel de stare de tulburare. El a ajuns prea târziu la patul de suferinţă al prietenului său Lazăr, care zace deja de patru zile, pus în mormânt. Isus este înfiorat în duhul său şi emoţionat, ba mai mult el plânge la mormântului  amicului său drag. În prezenţa tuturor îşi manifestă sentimentele firii sale omeneşti, asemănătoare cu ale noastre. Plânsul lui Isus nu este numai un moment de slăbiciune, o clipă de sentimentalism, ci lacrimile sale ne descoperă ceva din sentimentele profunde ale lui Dumnezeu: Dumnezeu nu priveşte impasibil la moartea oamenilor – indiferent dacă aceasta este cauzată de o boală necruţătoare, un accident, de răutatea, violenţa sau fanatismul oamenilor. Dumnezeu suferă din pricina nedreptăţii lumii noastre, în care pe de o parte unii mor din cauza obezităţii sau a bolilor civilizaţiei moderne, iar pe de altă parte mulţi mor de foame, de inaniţie şi mizerie. Dumnezeu plânge din cauza răului pe care-l săvârşim şi a binelui pe care omitem să-l facem.

Chemându-şi prietenul Lazăr din mormânt, Isus vrea să sublinieze faptul că, credinţa noastră pascală va trebui să se întărească, iar noi va trebui să reînvăţăm să ne punem speranţa în Învierea Domnului: El refuză să accepte ca violenţa şi moartea, în feluritele ei forme, să aibă ultimul cuvânt de spus. Fiind atât de afectat de moartea pe care ne-o pricinuim, de atâtea ori, singuri, Dumnezeu ne cheamă din „morminte”, dar înainte de toate cheamă victimele stilului nostru de viaţă nedrept şi morbid.

Paştele este ţelul vieţii noastre. Într-adevăr suntem doar călători pe pământ născuţi în haina morţii, care nu are buzunare şi ca atare nu putem lua nimic cu noi din lumea aceasta materială. 

Învierea lui Lazăr vrea să fie semn, pentru toate timpurile, şi îndemn, ca în ciuda planurilor urgente pe care le avem şi care, considerăm noi, nu pot suferi nici un fel de amânare, să nu uităm să acordăm, în viaţa noastră, locul şi timpul necesar învierii. Isus, cel înviat, nu vrea să fie pomenit doar la înmormântări, în anunţurile mortuare sau pe inscripţiile funerare de pe crucile din cimitir.

Credinţa în viaţa veşnică este punctul nevralgic al vieţii noastre creştine. Suntem botezaţi pe moartea şi învierea lui Isus. Trebuie să învăţăm să plângem împreună cu Isus decesul semenilor noştri, indiferent unde şi cum sunt răpuşi de moarte, în această lume, şi să înviem cu El, în ciuda atitudinii tâmpe şi cinice ale celor din jur, vizavi de victimele indiferenţei şi egoismului lumii moderne. Noi, creştinii, trebuie să fim şi să rămâne apărătorii vieţii, de la prima până la ultima ei zvâcnire. Amin.

* Predica părintelui Oskar Raicea, parohul Bisericii Romano-Catolice, din Sibiu, la Evanghelia, după Sf. Ap. Ioan, despre „Moartea și învierea lui Lazăr” / Duminică, 2 aprilie 2017

Citește și Mai multe de acelasi autor

Trimite pe
Loading...

Send this to a friend