Patruzeci de ani de la primul zbor al unui român în spaţiu – ”Îmi plăcea să privesc Pământul prin hublou”

În urmă cu 40 de ani, românul Dumitru Prunariu ajungea în spaţiu. Primul și singurul român cosmonaut a relatat detalii din experiența sa spațială

În cadrul misiunii Soyuz 40, efectuată în perioada 14 – 22 mai 1981, Dumitru Prunariu a petrecut în spaţiul cosmic şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute. Misiunea spaţială s-a desfăşurat la bordul navei cosmice sovietice Soyuz-40 şi al staţiei orbitale de cercetare ştiinţifică Salyut-6, anunță Digi 24.

Prunariu a fost al 103-lea om care a zburat în spaţiu, în urmă cu patru decenii, când România a devenit al 11-lea stat din lume care a avut proprii cosmonauţi/astronauţi. În prezent, totalul este de 580 de oameni din 38 de ţări.

De la zero la 28.000 km/h în mai puțin de 9 minute

Dumitru Prunaru: Am decolat pe 14 mai 1981, la 20:17, ora Bucureștiului. În 8 minute și 50 de secunde am ajuns de la zero km/h, la 28.000 km/h. Vă dați seama ce accelerație. Omul stă culcat pe spate, suportă aceste accelerații pe direcția piept – spate, în niciun caz pe direcția cap – picioare, pentru că s-ar duce sângele din cap, îți apare „vălul cenușiu”, „vălul negru”, se pierde cunoștința.

În perioada asta nu faci nimic. Citești parametrii pe care ți-i indică ceasurile de bord, îi transmiți jos, iar din vocea ta medicii și psihologii constată cât de tensionat ești, cât de emoționat ești… În același timp, se verifică dacă datele transmise prin telemetrie de la bordul rachetei corespund cu cele pe care le citești tu pe aparatele interioare ale navei.

După ce s-a oprit motorul ultimei trepte a rachetei purtătoare, și aceasta se desprinde de nava cosmică, apare imponderabilitatea. Nu te mai împinge nimic, nu mai creează nimic accelerație și totul începe să plutească în navă.

Comunicam cu baza, cu colegul, totul prin radio, pentru că eram îmbrăcat în acel costum de scafandru cosmic, aveam casca închisă, mănușile închise ermetic.

„În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect”

În cele 8 minute și 50 de secunde se pot întâmpla multe. S-a întâmplat să nu funcțieze una din treptele rachetei purtătoare, dar în cazul acesta, echipajul împreună cu capsula sunt ejectați din vârful rachetei purtătoare. Există un carenaj exterior de protecție, care în vârful lui are niște motoare. Capsula se desprinde prin sisteme pirotehnice, este aruncată la câțiva kilometri, carenajul este largat, iar capsula cade spre pământ, se deschid parașutele și ajungi pe pământ. Desigur, în regim de avarie, cu suprasarcini mult mai mari decât cele pe care le suporți la lansare, dar te salvezi.

Asta înseamnă o misiune întreruptă. Un echipaj cu bulgari, din 79, a ajuns deja în spațiul cosmic, racheta purtătoare i-a dus unde trebuie, i-a lăsat în spațiul cosmic, numai că în faza în care te apropii de stația orbitală, trebuie să faci câteva manevre spațiale. Și la ei, motorul principal al navei cosmice, nu al rachetei purtătoare, nu a funcționat. A fost o cedare de turbină, au fost loviți de un micrometeorit, nu se știe, pentru că acel agregat s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă. Cert este că nu a funcționat motorul, nu au putut să se apropie de stația orbitală. Cu același motor, nava orientată cu el spre înainte, trebuia cuplat pentru a frâna și a transforma orbita într-una care intră în atmosferă. Nici acest lucru nu s-a petrecut cum trebuie. Mai există un motor de avarie care funcționează o singură dată, pe acela nu poți să-l repornești, și, cu chiu, cu vai, a fost pornit, a funcționat cam la 80% din capacitate și i-a adus în atmosferă.

Pentru că au intrat nestandard în atmosferă, suprasarcinile au crescut până la 8G și nu 4G cât ar trebui să suporți normal, trepidații puternice, și au căzut la vreo 600 de kilometri distanță de locul în care erau așteptați.

Experiența mea a fost fără greș. Mici probleme, ceva la parașută, la lansare un echipament s-a defectat, dar nu era esențial. În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect. Tehnologia este atât de complexă încât se întâmplă ca ceva din zecile de mii de componente, agregate, să funcțieze puțin defectuos. Și atunci induce în sistem defecțiunea. Se pot întâmpla lucruri grave, sau poate să rămână izolată și să nu influențeze restul zborului.

Noi, cam la 200 de kilometri am fost plasați pe orbită. După aceea creștem prin manevre spațiale, cuplând motorul, împingând nava mai sus, o aducem la înălțimea stației orbitale, care era 350 de kilometri. Aveam niște manete, care făceau „fâs”, „fâs”. Există niște motoare care pot să rotească nava în jurul axelor proprii, pe trei axe, și niște motoare care o translatează sus, jos, stânga, dreapta, puțin înainte, puțin înapoi, iar dacă ai mai mult de înaintat, cuplezi motorul principal care îți dă un impuls mai puternic.

Nava are 7 tone, motorul nu este atât de puternic, dar îți imprimă o anumită mișcare, pe care dacă vrei să o oprești, trebuie să întorci nava cu motorul invers și să cuplezi cu același impuls, ca să frânezi și să o aduci la viteza dinainte. Altfel, viteza continuă.

„La stația orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotații în jurul Pământului”

La stația orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotații în jurul Pământului, până am ajuns la stație. Cam la rotația a patra am efectuat o primă manevră orbitală, am transformat orbita într-una eliptică. Aceasta, în punctul ei cel mai de sus ajungea la nivelul traiectoriei stației orbitale, dar nu la stație, erau decalate un pic. După aceea, am efectuat la rotația 18 încă o manevră care deja a transformat orbita navei cosmice într-o orbită identică cu cea a stației orbitale, pe care încet, încet o ajungeam din urmă.

Am identificat-o cu radarele de la bord, cam la 8 kilometri, am vazut-o ca pe un punct luminos inițial, am mai cuplat motoarele, am ținut nava într-un coridor fizic. E un adevărat dans când te apropii de stația orbitală. Nava este rotită în sus, în jos, cuplează motorul principal, cuplează motoare de rezervă. Asta, până când se încadrează pe acel coridor și frânează suficient de mult ca să se lovească ușor de stația orbitală, cu 30 de centimetri pe secundă.

Are un agregat în față, cu tijă destul de lungă, care nimerește într-un con al stației orbitale. Și atunci, conul acela poate să fie lovit oriunde, acel capăt al navei cosmice este dirijat spre centru, unde este captat, unde este tras, nava se apropie încet, mecanic, de stația orbitală. Sunt pe circumferința ei niște „lacăte” puternice, ca niște cârlige care o agață, o strâng, se ermetizează cu niște garnituri de cauciuc de jur împrejur, și deja poți să deschizi trapele de interior, să treci dintr-o navă în alta.

Întâi trebuie ermetizată joncțiunea. Apoi se deschide o ușă la noi, spre noi, iar la ei, spre ei. Dacă ar fi vid în joncțiune, nu poți să o deschizi. Există o supapă pe care o deschizi, intră aerul, apoi se poate deschide.

Cu mine a zburat Leonid Popov. El era comandantul navei. Avea o experință vastă în domeniul zborurilor cosmice. Cu un an înainte de a zbura cu mine, efectuase un zbor de jumătate de an la bordul aceleași stații orbitale, Salyut 6, pe care o cunoștea pe dinafară.

Eu eram musafir, era curtoazie și m-a lăsat pe mine întâi să intru în stația orbitală. Știa că este pornită o cameră de filmat, era să spun video, nu exista video pe atunci, filmam pe film de 16 milimetri. N-a fost chiar ceva spontan. Practic, echipajul principal din stația orbitală fusese instruit să monteze camera, știa unde să o monteze, să-i dea drumul și după aceea să ne întâmpine pe noi. Astfel încât toți patru să apărem în imagine, cum avem o întâlnire, cum se spunea într-un film făcut de Sahia, „de gradul omenesc”.

Am bătut în ușă simbolic. Și ne-au întrebat „ce ne-ați adus?”. Le-am spus: „ziare”. „Bine”. „Ce ne-ați mai adus?”. „Niște scrisori de la familie”. „Bine”. Au crăpat un pic ușa, le-am băgat… „Și ce ați mai adus?”. Și atunci le-am suflat ușor printre ușă… zic „Avem o sticluță de coniac românesc!”. S-a auzit de dincolo „Uraaaa”… Au deschis imediat ușa și am trecut.

Coniacul românesc Drobeta, în spațiu. „Le-am dus colegilor pentru că știam că le place”

Leonid Popov a spus să le ducem ceva. Și am reușit să ducem cu noi coniac. Practic au fost două sticluțe, din acelea de 200 de mililitri, cât să pui puțin în gură și să îți relaxezi sistemul nervos după o zi tensionată. Era coniac Drobeta. Din România. Luasem niște rezerve, pentru că știam că colegilor mei le place, și câteodată seara mai stăteam la un coniac și povesteam.

O sticluță a reușit să o ducă Leonid Popov. Cei care lucrau la fabrica care producea nave cosmice produceau și niște ploști micuțe, din inox, care intrau perfect într-un buzunar de costum de scafandru cosmic. Totul era interconectat. Toți știau ce se întâmplă, dar nimeni nu spunea nimic. Toți știau că acest lucru ajută în spațiul cosmic, să-i mai destindă pe băieți. În niciun caz ce duceai acolo nu ajunge să te îmbeți. Ci pur și simplu te relaxai puțin.

Echipajul de pe stația orbitală era acolo de două luni. Erau obosiți, destul de stresați, aveau foarte mult de lucru, aveau experimente științifice de făcut. Chiar noi le-am adus un aparat să efectueze un experiment în premieră. Aflaseră de undeva, oamenii de știință sovietici, că americanii pregătescu un experiment în care să explice nu știu ce fenomen în lichide… și așa mai departe. Au conceput rapid un echipament de genul acesta, ni l-au pus mie și lui Popov în brațe, adică l-au montat în nava cosmică, ne-au dat o documentație groasă și ne-au spus „Voi nu trebuie să știți, le-o dați lor, ei trebuie să o învețe, și în două zile să efectueze experimentele și să le comunicăm pe plan internațional”.

Le-au efectuat, au transmis rezultatele și au avut prioritate.

„În interiorul stației orbitale erau cam 80 de metri cubi. Pereții interiori îi atingeam dacă întindeam mâinile în lateral”

Primele două-trei zile am avut dureri în coloana vertebrală. Pe pământ, în mod normal îți transporți propria greutate. Eu, de exemplu, am 80 de kilograme. Și îmi duc în fiecare zi, pe picioare, cele 80 de kilograme. Acestea acționează asupra încheieturilor mele, care sunt în echilibru, asupra coloanei vertebrale, care este în echilibru.

În cosmos nu mai ai greutate. Și atunci mușchii interstițiali care în mod normal compensează greutatea ta, acționează asupra coloanei. Numai că nemaiavând greutate, acum desfac un pic vertebrele. Le destind. Iar această destindere produce durere, și atunci simți nevoia să te miști, să te întorci în toate felurile, să-ți treacă durerile acestea.

Opt ore pe zi aveam somn. Opt ore, după ceas, după un ciclu de 24 de ore. Să nu vă gândiți că sus lucram după ziua și noaptea cosmică. La o oră și jumătate se succedau un răsărit și un apus de soare. Erau superbe, dar nu puteai să lucrezi după un astfel de ciclu.

Practic, organismul uman, fiind destul de perturbat de condițiile de imponderabilitate, trebuie să beneficieze de alte condiții decât cele imponderabilitate, cât mai aproape de cele terestre. Și atunci, ritmul circadian trebuia păstrat la 24 de ore, și, eventual, ziua să înceapă la fel ca în locul în care te-ai pregătit 3 ani de zile. Noi lucram acolo după ora Moscovei. Nici măcar cele două săptămâni la Baykonur nu am lucrat după ora locală, pentru a nu perturba ciclul biologic. Noi am lucrat până ne-am întors la Moscova, după ora Moscovei.

În interiorul stației orbitale erau cam 80 de metri cubi. Nu este mult, practic diametrul maxim al stației orbitale era 4 metri, dar pe care erau o grămadă de echipamente și erau pereții interiori pe care îi atingeam dacă întindeam mâinile în lateral.

„În prima noapte în spațiul cosmic am dormit atât de adânc, încât atunci când m-am trezit nu îmi dădeam seama unde sunt”

Noaptea, aveam locul meu, îmi stabiliseră băieții un loc pe tavanul stației orbitale. Tavan, cum ai vedea de jos, de pe Pământ, pentru că în momentul în care mă întindeam în sacul de dormit, aveam impresia că stau pe spate în pat, și că totul este întors pe dos față de mine. E o senzație, te obișnuiești cu asta în două, trei zile.

La 11 seara era stingerea. Acopeream hublourile să nu ne influențeze ziua de afară, stingeam luminile, alarmele erau cuplate… Deci dacă se producea dezermetizare, incendiu sau vreun aparat, echipament esențial care să nu funcționeze, pornea o alarmă.

Prima noapte în spațiul cosmic, pe care am petrecut-o la bordul navei cosmice, nu al stației orbitale, am dormit atât de adânc, încât atunci când m-am trezit nu îmi dădeam seama unde sunt. Am crezut că sunt acasă, am vrut să mă dau jos din pat să plec la antrenament, și dintr-o dată am vazut că plutesc și am zis, „hopa, stai că sunt în cosmos”. Am fost foarte obosit, pentru că eu eram obișnuit să dorm cele 8 ore pe noapte și mă trezeam fără ceas, automat, plus minus cinci minute. Dacă îmi fixam o anumită oră, mă trezeam.

„Îmi plăcea să mă fixez în fața unui hublou și să privesc Pământul. Căutam România cu emoție”

Cea mai plăcută preocupare era să mă fixez în fața unui hublou și să privesc Pământul. Arată superb din spațiul cosmic. Din păcate, noi nu aveam camere digitale. Făceam fotografii pe film, iar filmele erau limitate, era un număr limitat. Căutam România cu emoție, pentru că în acea vastitate în care cuprinzi dintr-o privire aproape tot globul terestru, cauți niște repere care să te reprezinte. Și atunci ce mă putea reprezenta? Țara în care m-am născut, în care am trăit, în care știam că se află părinții mei, familia mea.

Nu se văd granițe. Recunoști formele de relief, imediat. Aveam niște hărți și niște poze pe care ni le-au arătat în timpul pregătirii. Am urmărit spre exemplu cât de defrișată este zona Amazonului. Comparativ, ne-au fost arătate hărți de 20 de ani înainte, în care pădurile erau păduri, cu 10 ani înainte, în care deja se vedeau tot felul de cărări prin pădurile acelea, și am văzut noi, zona Amazonului de la bordul stației orbitale, unde destul de puțină verdeață se mai vedea. Era așa, ca niște brăduleți, taiate drumuri prin ele. Asta în 1981. Și de atunci vă dați seama cât s-a mai taiat. Iar acea pădure amazoniană reprezintă o bună parte din „plămânul” planetei noastre, care produce oxigen.

Ne plângem că avem încălzire globală, că dioxidul de carbon este mult prea mult în atmosferă… Pe de o parte producem prin industrie dioxid de carbon, pe de altă parte nu-l lăsăm să fie transformat din nou în oxigen, pentru că tăiem „plămânul”, taiem pădurile, și atunci ne plângem.

Se urmărea ca ceea ce vorbeam noi, să nu fie recepționat de americani, și atunci aveam vreo 10 minute de comunicații, cât treceam peste URSS

Comunicarea cu baza nu era continuă, nici pe departe… Nu era ca acum. În primul rând că erau puțini sateliți-releu de telecomunicații, iar atunci, în timpul Războiului Rece, nimic nu se folosea de la potențialul adversar. Se urmărea ca ceea ce vorbeam noi, ce transmiteam la sol, să nu fie recepționat de americani, și atunci aveam vreo 10 minute de comunicații neîntrerupte, cât treceam peste teritoriul URSS, pentru că existau antene la sol, și exista o comunicație de două minute deasupra Oceanului Pacific, unde nu transmiteam, ci doar recepționam.

Nu aveam cum să vorbim cu familiile. Acum la bordul stației internaționale există telefon. Desigur, trece prin niște rețele speciale la NASA, dar există telefon, există internet, poți să transmiți, să comunici cu prietenii, sunt cu totul alte condiții.

Eu am fost cosmonaut cercetător. Am făcut acolo niște experimente științifice. Partea română a propus 11 experimente care erau pur românești. Între ele au fost experimente tehnologice, de astrofizică, studiul radiațiilor cosmice, anumite materiale speciale, cum se comportă în vidul cosmic… De asemenea am avut experimente medicale, biologice și niște teste psihologice, care căutau să determine câțiva parametri – capacitate de muncă, gradul de oboseală, capacitatea de face calcule matematice în condiții de stres la bordul navei cosmice. De asemenea, capacitatea de adaptare, deci toți acești parametri care sunt influențați de starea ta interioară.

„Familiile erau informate numai asupra elementelor pozitive. Unui cosmonaut rus plecat jumătate an i-a murit mama. A aflat abia când s-a întors”

Cât am fost în misiune, soția și copii au fost în Orășelul cosmonauților de lângă Moscova. Primeu informații dar nu de la mine. Soția lui Popov care avea mult mai multe relații, era sunată în fiecare seară și i se spunea de către colegii care erau în legătură radio cu noi că suntem bine, „nu vă faceți probleme, nu s-a întâmplat nimic”…

În perioada aceea familiile erau informate numai asupra elementelor pozitive, legate de cosmonauți. Dacă se întâmpla ceva la bord, nu erau informate. De asemenea, cosmonauții la bord, nu erau informați asupra unor posibile necazuri care erau în familie. Tonusul lor trebuia menținut la nivel maxim, starea psihică la nivel maxim.

Și îmi aduc aminte de un cosmonaut rus, căruia i-a murit mama în timpul unui zbor de jumătate de an. Cam după 3 luni a murit, și nu a aflat decât când s-a întors pe Pământ, când a ajuns în Orășelul stelar. Nu i s-a transmis acest lucru, pentru a nu-l afecta.

Desigur, acum este privit puțin altfel acest lucru. Relațiile interumane sunt altfel. Cosmonauții deja sunt superinformați și pot afla noutăți de oriunde, oricum, măcar pe internet la bordul stației orbitale. Atunci nu exista internet.

Un șir de întâmplări a făcut ca Dumitru Prunariu să fie românul care ajunge în cosmos. „Nici pe departe nu mă gândeam”

Nici pe departe nu mă gândeam că se vor face selecții mai ales pentru cosmonauți la noi în România. Soția mea făcea aceeași facultate pe care o absolvisem eu, eram ingineri în domeniul aerospațial amândoi, aveam deja un băiețel, urma să vină al doilea și ea era cu un an mai mică. Și m-am gândit că până termină ea facultatea, să efectuez stagiul militar de 6 luni. Nu știam când îmi vine ordinul de recrutare, și aveam un unchi la București care avea tangență cu armata… „Unchiule, nu știi cum, dacă se poate, ar fi bine pentru familia noastră, după aia ne reunim, ne vedem de viața de familie”… Am zis să încerc, și m-am trezit cu ordinul de recrutare în martie 1977, eu terminând facultatea în 76.

M-am dus în armată la Bacău și s-a întâmplat că în aprilie, comandantul unității ne anunță că se fac selecționări de candidați cosmonauți. Desigur, voluntar. Trebuia să ridici mâna să spui „Vreau!”. Pe cei care voiau îi duceau la București, am facut parte din acea grupă. Ne-au dus la București cu un avion de transport, de parașutiști militari. Acolo am intrat într-un program de investigații medicale. Toți trebuia să avem studii superioare tehnice. Toți eram ingineri. Și au început testele medicale. Cei mai mulți au picat acolo. Noi am fost 17 în prima grupă. În primă fază am picat toți. Ne-am reîntors la Bacău, ne-am luat gândul de la cosmos și ne-am reintrat în activitatea curentă.

Prin august ne-am trezit cu un ordin de la comandant, că cinci dintre noi, printre care și eu, să ne prezentăm din nou la București pentru vizită medicală. S-au făcut niște corelații… eu, de exemplu, eram puțin răcit, probabil că niște leucocite au ieșit mai sus, probabil că niște sistole la inimă nu au fost exact cum își doreau ei… A doua oară am trecut fără nicio problemă prin toate testele și am intrat în detașamentul de candidați-cosmonauți.

La pregătire în URSS am plecat doi. Într-o fază intermediară, trei dintre cei care fuseserăm selecționați în țară am plecat la o fază finală de selecții medicale. S-au făcut o serie de investigații care nu se făceau în România pe atunci, și doi dintre noi am fost declarați apți să urmăm întregul program de pregătire.

Din momentul în care am fost declarați apți, până în momentul în care am ajuns în Orășelul cosmonauților a durat cam o lună și jumătate, iar apoi, 3 ani de zile ne-am pregătit.

A existat și o întârziere de un an. Sigur, programul se poate face și ceva mai accelerat, dar un program standard de pregătire completă a unui candidat cosmonaut durează 3 ani. Eu am prins programul standard care se face pentru cosmonauții profesioniști. Colegul Dumitru Dediu, care a fost cu mine, a fost rezerva mea. La început nu știam cine va zbura, dar la sfârșit, după rezultatele pe care le-am obținut, eram și cu 10 ani mai tânăr, mintea mergea mai rapid…

„Mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu extratereștri și aș fi avut ce să vă povestesc. Indiscutabil există viață și în alte părți în univers”

Mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu extratereștri și aș fi avut ce să vă povestesc. Din păcate, nu m-am întâlnit. Indiscutabil există viață și în alte părți în univers. Viața este universală și se dezvoltă acolo unde găsește condiții favorabile.

Noi căutăm acum cu ardoare urme biologice pe planeta Marte. Acolo, probabil, a existat odată viață, a existat apă, acum 3 milioane de ani. S-a produs o catastrofă, a dispărut tot și a devenit o planetă aridă 

cosmonautiprunariuromaniaspatiu
Comentarii (0)
Comentează