Unirea Principatelor Române, cunoscută în istorie drept Mica Unire, reprezintă unul dintre cele mai importante momente din parcursul statului român modern. Actul unirii s-a realizat la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești, deschizând calea formării României.
Primul pas a fost făcut la Iași, pe 5 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei. Deși în Adunarea Electivă existau nu mai puțin de 38 de candidați înscriși, susținătorii unirii dețineau 33 din cele 55 de locuri. Pe rând, candidații s-au retras în favoarea lui Cuza. Ultima opțiune, Grigore Sturdza, era considerată incompatibilă cu idealul unirii, din cauza legăturilor sale cu interesele Rusiei și Poloniei. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate.
La București, situația politică era diferită. Cuza, reprezentant al Partidei Naționale, era susținut de liberali, în timp ce conservatorii, majoritari în Adunarea Electivă, erau divizați între două nume importante: Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Incapacitatea acestora de a ajunge la un consens a dus, în cele din urmă, la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, tot cu unanimitate de voturi.
Unirea Moldovei cu Țara Românească nu a fost însă un act izolat. Ea a fost pregătită încă din 1848, când, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu, a fost realizată uniunea vamală dintre cele două principate.
La nivel internațional, dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută în cadrul Conferinței puterilor garante de la Paris, desfășurată între 26 martie și 25 august 1859. Recunoașterea completă a unirii a venit abia la 4 decembrie 1861, când Poarta Otomană a acceptat unirea pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Domnia acestuia a reprezentat o perioadă de reforme profunde și decisive. Alexandru Ioan Cuza a fost una dintre figurile centrale ale modernizării României, reformând sistemul politic, armata, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal, Biserica, învățământul, sistemul sanitar și instituția Poștei. Tot în timpul său au fost înființate primele universități românești: Universitatea din Iași, în 1860, și Universitatea din București, în 1864.
Reforme esențiale precum împroprietărirea țăranilor și secularizarea averilor mănăstirești au stârnit însă opoziția marilor proprietari și a elitelor vremii. Pe fondul acestor tensiuni și al zvonurilor privind instaurarea unei dinastii personale, Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice la 11 februarie 1866.
După abdicarea sa, pe tronul Principatelor Unite a fost adus principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Constituția adoptată în același an a consacrat oficial noul stat sub numele de România, finalizând procesul început prin Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.
