Pe scurt:
Cum au reușit avrigenii să construiască „prin învăluire” prima biserică din cărămidă a orașului, sfidând interdicțiile Curții de la Viena, și ce legendă cu o comoară ascunsă circulă și astăzi în jurul zidurilor ei.
Fie că mergi spre Brașov sau spre Sibiu, n-ai cum să ratezi silueta zveltă a vechii biserici ortodoxe din Avrig, purtătoare a hramului „Floriilor”, ițită cu mândrie peste șirul Munților Făgăraș profilați în fundal. Puțini știu că, în urmă cu mai bine de două secole și jumătate, avrigenii s-au folosit de un vicleșug pentru construirea zidurilor din cărămidă, într-o vreme în care românilor ortodocși le era interzis să ridice biserici trainice, potrivit unei postări a Danielei Cimpean, președinta Consiliului Județean Sibiu, din seria „Oameni și locuri de poveste”.

În fața lăcașului de rugăciune au fost întâlniți preotul paroh Ovidiu Stroe și fosta bibliotecară a orașului, Maria Grancea, o avrigeancă cu mult drag pentru trecutul așezării de la marginea Oltului. „Îmi aduc și acum aminte de ciorapii albi pe care, în copilărie, îi înverzeam în căutarea comorii din Ostrov”, spune Maria Grancea, cu trimitere la o legendă locală născută chiar în ograda lăcașului de rugăciune.
Se spune că, în vremea habsburgilor, preotul și clopotarul au ascuns odoarele bisericești sub zidul care înconjoară biserica, pentru a nu fi găsite de oamenii stăpânirii. Avrigenii se așteptau la represalii din partea autorităților vremii, pe fondul refuzului de a abandona credința ortodoxă în favoarea greco-catolicismului. „Bătrânii spuneau că în locul în care sunt ascunse acele obiecte vechi din altar izvorăște apă în fiecare zi de Paște. De altfel, lângă zidul bisericii se află o zonă cu izvoare denumită «Ostrov», unde copiii obișnuiau să caute comori în ziua în care se sărbătorea Învierea Domnului”, mai spune fosta bibliotecară, rememorând anii copilăriei.

Zidirea „prin învăluire”, șiretlicul care a păcălit stăpânirea austriacă
Despre felul în care avrigenii au clădit prima biserică din cărămidă, sfidând orânduirea jumătății de secol XVIII, Maria Grancea face trimitere la o altă poveste auzită de la Dumitru Costea, fost clopotar: „Mi-a spus ceea ce știa și dânsul de la bătrâni: biserica a fost zidită «prin învăluire», adică au declarat că vor să facă doar fundație din piatră. Au zidit fundația și pereții din cărămidă în jurul bisericii din lemn. După ce au trecut de nivelul ferestrelor, ca din întâmplare, biserica din lemn a luat foc. Atunci, nu am mai avut altceva de făcut decât să monteze acoperișul peste zidurile deja înălțate.”
Povestea este plasată înainte de Edictul de toleranță din 1781, al împăratului Iosif al II-lea, care a permis comunităților transilvănene din afara religiei unite să-și ridice școli și biserici, indiferent de religie sau etnie. „Anterior, a existat o perioadă grea pentru ortodocși, când se forța trecerea la Biserica Unită. În 14 septembrie 1700, protopopul de Avrig, Maxim, semnează, în numele celor 21 de parohii păstorite, unirea cu Biserica Romei, la Sinodul de la Alba Iulia. Cu toate acestea, recensămintele din anii care au urmat arată că existau în zona noastră preoți uniți, nu și enoriași. Protopopul Maxim a fost alungat din Avrig și s-a refugiat în Săcădate, unde este menționat și în documentele vremii”, arată Maria Grancea.

Primarul din Avrig, eliberat din închisoare „din bunăvoința Înălțimii Sale”
Despre încăpățânarea avrigenilor a aflat și împărăteasa Maria Tereza. „În 1758, a fost adus un preot unit să predice, însă lumea nu a venit la slujbă. Într-o duminică, oamenii au intrat în biserică și l-au alungat pe preot. Primarul și cel mai vârstnic consilier au fost arestați, astfel încât avrigenii i-au scris împărătesei Maria Tereza, rugând-o «să se împărtășească din bunăvoința Înălțimii Sale» și să-i elibereze pe cei doi. Acest lucru s-a întâmplat abia în anul următor, când Curtea de la Viena a emis un «decret de toleranță», iar ortodocșilor avrigeni li s-a permis și să folosească biserica”, povestește Maria Grancea. La începutul secolului al XVIII-lea, în popor circula o vorbă conform căreia, prin satele transilvane, „era și popă unit, da’ n-avea popor, merea să slujească și nu venea nimeni”.
„Lucrurile au rămas neschimbate în Avrig și în următorii 100 de ani: în 1827, într-o statistică, Avrigul apare ca «filială» a bisericii unite din Bradu, dar fără niciun enoriaș. Avea 2.675 de români ortodocși, 233 de sași protestanți și 75 de avrigeni de alte culte, dar la uniți e trecut zero”, mai arată fosta bibliotecară, în timp ce, alături de preot, pășește spre un tavan din zona intrării, oarecum ferit privirii.
Aici, cele 12 zodii îl înconjoară pe Domnul Savaot, în timp ce deasupra picturilor se înalță turnul bisericii, dotat odinioară cu ferestre de tragere. Tufele de trandafiri își revarsă parfumul de-a lungul aleilor ce mărginesc mormântul lui Gheorghe Lazăr, ilustru fiu al Avrigului, descris de Nicolae Iorga drept „întâiul dascăl de ideal românesc”.

Fii la curent cu știrile din Sibiu — urmărește-ne pe:






